Umbra, partea intunecata din noi

 

Umbra are multe feţe: înfricoşătoare, lacomă, furioasă, răzbunătoare, răutăcioasă, egoistă, manipulatoare, leneşă, dominatoare, ostilă, urâtă, fără valoare, meschină, cârtitoare, slabă, care critică … şi lista poate continua. Partea întunecată din noi acţionează ca un depozit pentru toate aceste aspecte de neacceptat din noi înşine – toate lucrurile despre care pretindem că nu suntem şi toate aspectele care ne fac să ne fie jenă.

Acestea sunt feţele pe care nu vrem să le arătăm lumii şi feţele pe care nu vrem să ni le arătăm nouă înşine. Tot ceea ce urâm, căruia îi opunem rezistenţă, sau ce nu ne asumăm în privinţa noastră înşine, capătă viaţă proprie, subminând capacitatea noastră de autoevaluare. Când ajungem faţă în faţă cu partea întunecată din noi, prima tendinţă pe care o avem este să plecăm, iar a doua este să ne târguim cu ea ca să ne lase în pace. Mulţi dintre noi şi-au risipit o mare cantitate de timp şi bani, în efortul de a face exact acest lucru. Ironia este că trebuie să acordăm cea mai mare atenţie tocmai acestor aspecte ascunse, pe care le-am respins. Când închidem undeva acele părţi din noi înşine care nu ne plac – fără să ştim, sigilăm comorile noastre cele mai preţioase. Ele sunt ascunse acolo unde ne-am aştepta cel mai puţin să le găsim. Ele sunt ascunse
în întuneric.

Aceste comori încearcă cu disperare să iasă afară, să le dăm atenţie, dar noi ne încăpăţânăm să le împingem înapoi. Ca nişte uriaşe mingi ţinute
sub apă, aceste aspecte ies la suprafaţă, ori de câte ori nu mai sunt apăsate. Atunci când alegem să nu permitem unor părţi din noi înşine să existe, suntem forţaţi să cheltuim cantităţi uriaşe de energie fizică pentru a nu le lăsa să iasă la suprafaţă.

Poetul şi autorul Robert Bly descrie umbra ca pe un sac invizibil pe care fiecare dintre noi îl cară în spate. Pe măsură ce creştem, noi punem în
sac fiecare aspect din noi înşine care nu este acceptat de familiile şi prietenii noştri. Bly crede că noi ne petrecem primele decade din viaţa noastră umplându-ne sacul, iar restul vieţii încercăm să scoatem tot ceea ce am pus în el, străduindu-ne să ne uşurăm povara.

Când vă luaţi un răgaz pentru a vă descoperi întregul sine, deschideţi uşa înspre adevărata iluminare. Una dintre capcanele uriaşe ale Epocii Informaţionale este sindromul „chestia asta o ştiu deja”. A şti ne împiedică adesea să trăim o experienţă cu inima. A lucra cu umbra nu este o activitate intelectuală; ea este o călătorie de la cap spre inimă. Mulţi dintre cei care se află pe calea spre autodesăvârşire cred că ei au încheiat procesul, dar, de fapt, nu vor să vadă adevărul despre ei înşişi. Mulţi dintre noi tânjim să vedem lumina şi să trăim în frumuseţea sinelui nostru superior, dar încercăm să facem acest lucru fără să integrăm totalitatea a ce înseamnă noi înşine.

Fie că vă place, fie că nu vă place – dacă sunteţi oameni, aveţi o umbră. Dacă nu o puteţi vedea, întrebaţi-i pe membrii familiei voastre, sau pe cei cu care lucraţi. Ei o să v-o arate. Noi credem că măştile pe care le purtăm ne ascund sinele nostru interior, dar, orice refuzăm să recunoaştem în privinţa noastră înşine, scoate capul şi se face cunoscut atunci când te aştepţi cel mai puţin.

A accepta un aspect din tine însuţi, înseamnă a-l iubi,  a-i permite să coexiste împreună cu toate celelalte aspecte, nedându-i o importanţă mai mare sau mai mică decât oricărei alte părţi din tine însuţi. Nu este suficient să spui: „ştiu că am totul sub control”. Trebuie să vezi ce poţi învăţa de la acest aspect, ce dar îţi aduce el şi atunci trebuie să fii capabil să-l priveşti cu veneraţie şi compasiune.

Când ne acordăm răgazul de a ne descoperi umbra şi darurile ei, înţelegem ce a vrut Jung să spună prin: „Aurul se află în întuneric”. Fiecare dintre noi trebuie să descopere acel aur, pentru a ne reuni cu sinele nostru sacru.

Debbie Ford : „Când eram copil, mi s-a spus că pe lume există două feluri de oameni; buni şi răi. Aşa cum fac cei mai mulţi dintre copii, mă străduiam să-mi arăt calităţile şi mă chinuiam foarte tare să-mi ascund defectele. Doream cu disperare să scap de toate acele părţi din mine însămi pe care mama, tata, sora mea şi fratele meu le considerau de neacceptat. O dată cu trecerea timpului, în viaţa mea au apărut mai mulţi oameni – fiecare cu părerea lui – şi mi-am dat seama că erau din ce în ce mai multe lucruri din mine însămi pe care trebuia să le ascund.

Adesea, noaptea, stăteam trează, încercând să-mi dau seama de ce eram o fetiţă aşa de rea. Cum era cu putinţă să fiu blestemată cu atât de multe defecte groaznice? Îmi făceam griji şi în privinţa surorii şi fratelui meu, care aveau şi ei multe defecte de îndreptat – toţi dădeam de bucluc, ori de câte ori vreunul dintre noi manifesta o astfel de trăsătură. Mi se spunea că oamenii din închisoarea oraşului erau acolo, deoarece aveau defecte care le-au adus necazuri. Voiam să fiu sigură că n-o să-mi sfârşesc viaţa, privindu-mi familia şi prietenii printre gratii. Aşa că, încă de timpuriu m-am gândit că, cel mai bun mod prin care mă puteam face acceptată de către ceilalţi, era să ascund aceste părţi nedorite din mine însămi – ceea ce însemna, de multe ori, a minţi. Visul meu era să devin perfectă, pentru ca să fiu iubită. Prin urmare, minţeam dacă nu mă spălam pe dinţi, minţeam dacă mâncam mai multe prăjituri decât îmi era porţia, minţeam dacă mă băteam cu sora mea, iar când aveam trei sau patru ani, nici măcar nu-mi dădeam seama că minţeam, deoarece începusem deja să mă mint pe mine însămi.

Mi s-a spus: nu fi nervoasă, nu fi egoistă, nu fi răutăcioasă, nu fi lacomă. Nu fi a fost mesajul pe care mi l-am aşezat adânc în mine. Am început să cred că eram o fiinţă rea, deoarece, uneori, eram răutăcioasă şi, uneori, eram nervoasă şi, uneori, doream toate prăjiturile. Credeam că, pentru a supravieţui în familie şi lume, trebuia să scap de toate aceste impulsuri. Ceea ce am şi făcut. Încetul cu încetul, le-am împins atât de departe în străfundul conştiinţei mele, încât am uitat complet că se aflau acolo.

Aceste „defecte” au devenit umbra mea. Şi, cu cât înaintam în vârstă, cu atât le împingeam mai departe. Când am devenit adolescentă, ascunsesem atât de mult din mine însămi, încât eram ca o bombă cu ceas care aştepta să explodeze în faţa oricui îi apărea în cale. O dată cu aceste aşa-numite defecte, am împins adânc şi toate opusurile lor pozitive.

Nu puteam trăi niciodată experienţa de a fi frumoasă, deoarece îmi petreceam atât de mult timp încercând să-mi ascund urâţenia. Nu mă puteam simţi niciodată bine când eram generoasă, deoarece aceasta era doar o mască ce-mi acoperea lăcomia. Minţeam în privinţa lui cine sunt şi mă minţeam în privinţa a ceea ce eram capabilă să realizez. Am pierdut accesul la tot ce însemna cine sunt eu.

Din cauza faptului că mă străduiam atât de tare să închid totul în mine, nu aveam răbdare cu alţii care îşi scoteau la lumină imperfecţiunea. Am devenit intolerantă şi am început să judec. Din punctul meu de vedere, nimeni nu era suficient de bun, lumea era un loc groaznic şi toţi cei care se aflau acolo erau în pericol. Credeam că problemele mele m-au copleşit, deoarece m-am născut într-o familie nepotrivită, aveam prieteni nepotriviţi, aveam o faţă nepotrivită, un trup nepotrivit, trăiam într-un oraş nepotrivit şi mergeam la o şcoală nepotrivită.

În adâncul inimii mele, credeam cu adevărat că aceste circumstanţe exterioare erau cauza singurătăţii, a mâniei şi nemulţumirii mele. Mă gândeam: „O, dacă m-aş fi născut bogată – aşa cum merit de fapt – dacă aş fi locuit în Europa şi m-aş fi dus la o şcoală de elită! Dacă aş avea îmbrăcăminte scumpă şi un cont în bancă, lumea mea ar fi minunată. Toate necazurile ar dispărea”. Căzusem în capcana atât de familiară a lui „dacă”. Dacă lucrurile ar sta aşa, totul ar fi în regulă. Eu aş fi în regulă. Această amăgire n-a durat mult. Când imaginaţia a încetat să o mai ia razna, m-am confruntat cu cel mai groaznic coşmar. Am descoperit că tot ce eram … eram eu: slăbănoagă, imperfectă, din clasa de mijloc, furioasă şi egoistă. Mi-au trebuit şaptesprezece ani ca să mă împac cu tot ceea ce sunt – cea foarte inteligentă şi cea frumoasă, cea imperfectă şi cea plină de defecte. Şi, până în ziua de astăzi, încă mai am de lucru.

Motivul pentru care trebuie să lucrăm asupra umbrei este să devenim întregi. Să sfârşim suferinţa. Să încetăm de a ne mai ascunde pe noi înşine, de noi înşine. În momentul în care facem asta, putem înceta de a ne mai ascunde de restul lumii. Societatea noastră nutreşte iluzia că toate recompensele se duc către oamenii care sunt perfecţi. Dar mulţi dintre noi descoperă că a încerca să fii perfect este un lucru costisitor. Consecinţele emulării „persoanei perfecte” ne pot distruge fizic, mental, emoţional şi spiritual.

Am lucrat cu atât de mulţi oameni buni care suferă de diverse boli… dependenţă, depresie, insomnie şi relaţii disfuncţionale. Ei sunt oameni care nu se enervează niciodată, nu se pun niciodată pe ei înşişi pe primul loc, nu se roagă niciodată pentru ei. O parte din trupul lor e copleşit de cancer şi nu ştiu de ce. Îngropate adânc în trupurile lor, înfundate departe în minţile lor, se află toate visele, mânia, tristeţea şi dorinţele. Au fost educaţi să se pună pe ultimul loc, pentru că aşa trebuie să facă un om bun. Cel mai greu lucru pentru ei este să se elibereze de această condiţionare, să descopere cine sunt ei cu adevărat. Dat fiind că ei merită propria lor dragoste, ei merită iertare şi compasiune şi, prin urmare, merită din plin să-şi exprime mânia şi egoismul. Înăuntrul nostru, noi avem fiecare trăsătură, împreună cu opusul ei polar; fiecare emoţie umană şi fiecare impuls. Trebuie doar să scoatem la lumină, să ne asumăm şi să acceptăm cine suntem în întregimea lui, binele şi răul, întunericul şi lumina, puternicul şi slabul, cinstitul şi necinstitul.

Dacă voi credeţi că sunteţi slabi, atunci trebuie să căutaţi opusul şi să vă găsiţi puterea. Dacă sunteţi conduşi de frică, trebuie să mergeţi înăuntrul vostru şi să vă găsiţi curajul. Dacă sunteţi o victimă, trebuie să-l găsiţi în voi pe cel care victimizează. Aveţi, prin naştere, dreptul de a fi întregi – de a avea totul.

E nevoie doar de o modificare a percepţiei voastre, de o deschidere a inimii. Atunci când poţi să-i spui celui mai profund şi mai întunecat aspect din tine însuţi „eu sunt acesta”, atunci poţi ajunge la adevărata iluminare. Nu putem accepta lumina pe deplin, până când nu acceptăm pe deplin întunericul. Am auzit că se spune că a lucra asupra umbra este calea  luptătorului condus de către inimă. Ea ne duce spre un loc nou din conştiinţa noastră, unde trebuie să ne deschidem inimile către tot ceea ce înseamnă noi înşine şi către întreaga omenire.

Sursa:  https://daniilgaucan.wordpress.com/